Imaginar

… Imi raneam ochii cu apusul soarelui dorind pierzania lor, caci multa rautate au vazut. Prea mult sange scurs pe calendarele timpului, imprastiat in vanturi si inghitit de pamant. Pentru ce s-a murit inainte de vreme? Pentru ce s-a inabusit furia celor drepti cand nici cerul nu-i voia inapoi? Pentru ce s-au sacrificat stramosii tuturor? Intrebarile nu au raspuns, caci nimeni nu indrazneste sa scormoneasca sub cicatricea lasata cu limba de foc in carti de istorie. Soarele parca ma intelegea si isi incetinise mersul, facandu-mi pe plac arzandu-mi ochii pana in adancul sufletului, uscand rana purulenta din mine, infectata de atata doctrina, invataminte, educatii, morale si principii.Si noaptea s-a asternut molcom peste pamant precum cenusa vulcanica pe ramasitele carbonizate. Ale cui? Ale mele probabil… Am ars alaturi de sfinti defaimati si eretici, tortura mea imaginara ce din chin a devenit placere odioasa. Cine poate vedea suferinta printr-o privire goala, sau prin cuvinte aruncate nepasator? Putini. Cine poate condamna actiunea unei inimi ce sangereaza? Toti pot, toti o fac. Mai mult sau mai putin direct.Dupa intuneric, veni randul frigului sa-si faca simtita prezenta. Muscand din carne, trezind firea, ridicand priviri rugatoare catre cer. Dar acolo vedem doar stelele, si in ele oglindindu-se cat de mici suntem. Si stelele isi plang noaptea asupra noastra, de mila sufletului nostru mai intunecat si rece decat universul.Si am tot privit catre apus, inmarmurita si muta, stana de carne si sange, suflet si minte, si am tot privit ceea ce lasase soarele in ochii mei. Dar dimineata crunta a adus lumina rece si soarele mi-a rasarit in spate soptindu-mi ca viata e mai mult decat o privire in cer, si mai mult decat o noapte in frig.